Rămaşi în Palmyra
Să nu plecăm din Palmyra!
Sentimentul favorit al trecerii este omul care fuge.
Să rămânem aici omorâţi la nesfârşit
de o armată romană scornită
o vom improviza ori de câte ori ne vom redresa
aşa
ca un oraş refăcut din propriile-i ruine
ca Dresda, de exemplu.
O vom improviza doar ca să ne distrugă
pentru că nimic nu ne place mai mult decât
faptul de a ne sprijini unul de celălalt
ca două coloane
ale unui templu căzut
din Palmyra.
Să rămânem aici!
Pot iubi deşertul aşa cum am iubit apa din care am sărit
ca un peşte alungat de ai săi.
Nisipul e o curgere la fel de primitoare ca apa.
Ne vom simţi şi aici acasă.
Noi ne lăsăm cu uşurinţă domesticiţi
de cele mai sângeroase deveniri.
Te iubesc pentru că eşti o piatră.
Nu ştiu dacă te-aş fi iubit dacă ai fi fost om.
Pietrele rămân în Palmyra. Oamenii fug. Deci eşti piatră.
Rămânem printre
ruine pentru că aici suntem obligaţi la tăcere.Şi noi iubim tăcerea.
Dacă vorbeşti printre ruine, clădirile se refac îndată
şi eşti luat drept cărămidă
laolaltă cu celelalte cărămizi.
Haide să păstrăm tăcerea
ca pietre solitare
şi să rămânem printre ruinile din Palmyra.
Timpul este capriciul unei feline
de a rupe din pradă bucată cu bucată
în fuga ei agonică
sau de a-i da sfârşitul umilitor şi fără suferinţă.
Dar cum să pui capăt splendorii sângelui
care ţâşneşte din prada vie
încă alergând
pulsând încă?
Natura îi dă morţii cea mai puternică bătaie de inimă.
Acea bătaie de inimă pe care viaţa
nu o cunoaşte nicicum, nicicând.
Fascinant cum intră în tine locurile
în care ai existat deplin,
şi fac din sufletul tău un oraş liniştit,
cu case aşa cum le iubeşti
îngrijite, pastelate,
cu cariatide solemne,
de soiul celor lângă care bătrânii săraci
şi copiii orfani
adorm profund.
Un oraș tihnit, acum, inima mea!
Subterane amiabile, cu vechi dictatori
ascultând muzica tuturor clovnilor trişti,
foste crame
şi acea zi aşteptată
în care se va spune: “Sunt liber ca omul!”
Dar, cu toate locurile
adunate în deplină armonie,
oraşul are melancolia cătunului aparte
în care apele, pădurile, oasele
au scris unica religie
în care au crezut şi câinii.
Pământul meu de inimă este tăiat
de cele două drumuri
de brazi şi mesteceni
Două cuţite care se împrietenesc în aceeaşi rană.
În mijloc are o vatră de foc
la care se încălzeşte
uneori cel mai vânat zeu,
alteori cel mai învăpăiat ascet.
Într-un colţ se destramă
o singură salcie ca o singură pisică cenuşie, bătrână.
Mesteceni şi o salcie,
ţiganii de vatră ai pământului meu de inimă.
În mijlocul lanului verde, de grâu
tăcerea este a mea.
Mână prinsă de corp, suflet prins de om.
Aproape, un ied întîlnește pământul
în frăgezimea începutului său de cântec,
iar o pasăre străină mie, dar, fiind frumos de spus, voi spune şi eu, ciocârlie,
o astfel de pasăre
face ca lanul, cu iedul şi spicele lui
să fie reîntoarcerea mea în lume.
Se liniştesc toate: adiere, frică, timp,
se desprind bucăţi gustoase de cer
și cad în neştiinţa de a fi ied,
de a fi viu
în lan de grâu,
departe de uimirea mea
profanator de omenească.
În lanul verde, de grâu regret
că lucrurile sunt înţelese
şi toate, când nici măcar nu apucă să fie ele însele un pic,
au devenit ale noastre.
Starea graului copt iti seamana, vietate,
în rotunjimea îngenuncheată
a hainei tale de om
umilă, pioasă la nevoie
eşti în căinţă bobul copt, galben şi secerat.
Când vei stârni milă
celor care s-au prăbuşit dumnezeieşte,
printre animalele îngemănate
un frate, ultimul, te va plânge.
Dar aşa cum eşti învăţată, vietate, în ultima clipă
îţi aduci aminte
că nimic sfânt nu s-a spart în tine
ca să luminezi altfel decât o sărmană pată de putregai.
Au dreptul să vorbească despre viaţă
cei pe care îi visezi
şi visul în care apar îl numeşti sărbătoare.
De două ori am visat-o pe Marea .
De fiecare dată Marea îmi ărata cerul.
Primul cer a fost întunecat .
Al doilea cer a fost înroşit de apus.
Mai multe ceruri nu mi-a arătat Marea.
Ce este de luat din mâini bătătorite?
Ce altceva decât un pui de fazan
găsit în sfâşietoarea baltă?
Acest cimitir ce îşi amestecă morţii
cu lemne putrede de lotcă.
Ce este de amintit dintr-o bătrâneţe la marginea lumii ?
Nimic altceva decât o copilărie frumoasă,
decât sublimul de a te chema Marea
şi de a veni în somnul celor vii pentru a le arăta cerul.
Îmi amintesc buchete de liliac
pe care Marea le rupea din grădina ei.
Şi nu este de amintit liliacul,
dar faptul că Marea îl rupea
Îl rupea
Îl rupea
îl rupea din iubirea unei bătrâne
care se numea simplu
Marea.
“Today I introduced myself,
To my own feelings!”
Anathema (Fragile dreams)
Trecând apele a ajuns linxul printre oameni.
Felina rară nu ridică ochii spre cerul care nu-i aparţine
nu am vazut linxul decat uitandu-se in pamant
dupa urme de pasari.
In curtea oamenilor a venit animalul salbatic
masurand o natura straina cu un picior ferm,dar mic
prea mic pentru mocirla noastra.
“a venit linxul, a omorat pasarile de curte
am chemat vanatorul sa-l impuste,
a mai venit un barbat vajnic si i-a bagat furca in piept
ce coada stufoasa are! ce dinti ascutiti! cum rage! cum ameninta!
dar sangele ii curge pe nari si din gura
are o blana splendida, dar sange ii curge pe nari si pe gura!
si este cat un om de lung!”
taci, mama! de cand merita omul sa stea langa un linx mort?
doar putreziciunea ne leaga de pisica salbatica
supunerea viermilor
fara buchetul de oase ce suntem
am fi fost singuri
stupizi si singuri.
