Vinovaţii

M-au împins cu furie,
ai fi spus că le-am furat un vis frumos.
Nu voi mai săpa în genunchii mei fântâni
care să vă țină în viață.
Nu mai sunt în mine întinderi
pe care animalele voastre
să întreacă în viteză iluziile mele.
S-au stins
sau se sting încet.
În viețile lor, aproape sfârșite,
m-am împotmolit şi caut viața mea
de care să mă prind.
Îi las în urmă,
nu le mai văd ochii,
nu-i mai aud strigând că sunt o lebădă
care și-a dat aripile pe blana unui câine.

Iancu

Pe chip ți se joacă doi pui de vrabie, pământul se
teme
să nu fie prea dur pentru pașii tăi mici
și noaptea prea aspră pentru veselia neîntreruptă.
Din arbori au coborât insecte ca să adoarmă
în formele tale de nisip
și, pe mâinile dulci, privești curios
cum ți se descrie altă lume
cu care trebuie să începi exercițiul omeniei.
Atunci păsările brune îți zboară de pe obraz
și mă întrebi
cum să le răspunzi celor mai mărunți decât tine
care se nimeresc sub talpa ta.
Nu știu ce să-ți spun, puiul meu,
azi când specia mutantă devine gen.
Moralitatea este frumoasă chiar și moartă
în plus, așa cum spune povestea, se va trezi
cândva.
Poate ești tu prințul ei.
Totuși ceva mă împinge să-ți așez eu însămi talpa
pe drumul insectelor.

Un oraş tihnit

 

 

Fascinant cum intră în tine locurile

în care ai existat deplin,

şi fac din sufletul tău un oraş liniştit:

case pe care le iubeşti

îngrijite, pastelate,

cu cariatide solemne,

de soiul celor lângă care săracii

şi copiii orfani

adorm profund.

 

Un oras tihnit, azi, inima mea!

Subterane amiabile, cu vechi dictatori

ascultând muzica tuturor clovnilor trişti,

foste crame

şi o zi mult aşteptată.

 

Dar, cu toate locurile,

adunate în deplină armonie,

oraşul are melancolia cătunului aparte

în care apele, pădurile, oasele

au scris unica religie

în care au crezut şi câinii.

 

Simion

Mă gândeam să-ţi spun Marnis, de la mare şi nisip,
apoi mi s-a părut potrivit să-ţi spun  Dimin,
un nume între dimineaţă şi divin.
Cum să-ți spun
în așa fel încât, atunci când îți vei auzi numele,
să ştii ce sunt eu, ce simt eu
în numele tău?
Mi-e teamă, cuvintele
ar putea să fie, pentru tine, urne goale,
o urnă goală aş putea să fiu şi eu.
Iubirea mea a rămas într-un singur cuvânt,
în numele tău,
va sta acolo ca o fantomă
care nu vrea să părăsească lumea
pe care a iubit-o atât de mult.
În numele tău dorm liniștiți
oameni pe care i-ai fi putut iubi
așa cum iubești un câine loial, dar plin de mizerie,
îl speli, îi vindeci rănile, apoi îl primești în casă.
În numele tău se odihnesc  în pace, ei sunt blânzi,
ei sunt cei exilați din istorie
și oricine îi iartă.

Rămâi Martie

Aidei Hancer

Nu mai ştiu cum a fost.
Eu m-am împiedicat de tine
în timp ce dădeai la o parte fiecare piatră,
căutând fratele siamez
sau te-ai împiedicat tu de mine
când dădeam la o parte fiecare piatră,
căutând potopul.
Îmi amintesc doar c-au urmat scuzele, câteva replici
apoi mi-ai propus
să ne aşezăm pe un monument
să urmărim păsări, oameni, câini şi să le cerem socoteală.
La sfârşit, am decis că toate nimicurile sunt poetice
şi toate începeau să ne molipsească.

Am împărţit un şotron,
dar înainte de asta l-am întins peste Dâmboviţa,
Maiakovski şi Adi Diniş.
Aveam şotronul nostru,
îl stăpâneam, îl puteam da şi altora.
Ai scris o poezie, ţi-a scăpat un vers
şi acela a fost primul meu vers.
Ştiu sigur că nu mângâi, nu râzi, nu-ţi pierzi cumpătul,
nu dansezi, nu cânţi, nu-ţi plac florile,
doar pisicile,
dar oare plângi vreodată?
Atunci când reapari ca o ploaie de martie,
plângi tu sau plânge altcineva pentru tine
ca să am eu o ploaie de martie din partea ta?

Inima

Ce este inima ta, poetule? O frunză de toamnă.

Un foc bengal. Ultima lumină a unui apus.

Un rest de vin pe o hârtie albă.

Poetul își păstrează inima în palme, îngrozit de nesiguranța cu care o ține,

speriat că trebuie să vorbească despre ea.

O necunoscută vie, terifiantă

își varsă sângele, strop cu strop, scriind poezie.

Ce este inima unui poet? Cum să-I găsești o invarianță,

în multitudinea de costume pe care le poartă

și care se deteriorează atât de repede pe corpul ei?

Ce este Multiversul, domnule Alan Guth?

Inima unui poet. O inflație eternă de Big Bang-uri.

Pietre în Palmyra

Suntem în Palmyra. Ne sprijinim

unul de celălalt ca două coloane

ale unui templu căzut.

Acolo unde se sfârșesc zidurile începe cuvântul.

Zeul lor ne dă nume. Zornăitul de lanțuri

este un grai care vorbește altfel despre noi. Nisipul

se scurge printre zale și această vorbire ne apropie.

 

Voi iubi deşertul aşa cum am iubit apa

din care am fugit

ca un peşte alungat de ai săi.

Ne simţim acasă. Se apropie Clipa.

Apusul se răsfiră senin printre coloane

și liniștea în care ne primim sângeroasa devenire

este ultima Zenobie.

 

Îmi sprijin tâmplele de o stâncă.

De tine, ție însuți, încă necunoscut.

Te iubesc pentru că eşti o piatră.

Pietrele rămân în Palmyra. Dar oamenii fug.

 

Vom trăi printre ruine. La căderea soarelui

începe trecerea noastră în pietre.

Ne grăbim să sculptăm unul în celălalt.

Unul dintre noi va pierde.

 

Mâna ta devine piatră. Mă grăbesc să o cioplesc.

Îmi ceri să-ți însemnez venele pentru că, spui tu,

îți va fi dor cândva de viață.

Inima mea începe să fie o piatră bordo

pe care în grabă o șlefuiești.

Unul dintre noi pierde.

Talpa ta rămâne de carne.

Se lasă seara.

 

 

 

 

Un arlechin în trecere varianta originală

Să întindem mâinile
pentru o plasă
în care se vor prăbuşi păsările moarte!
Aripile rupte
sunt în mâinile noastre.

Niciun om nu a zburat vreodată
mai sus de propria-i nebunie.
Doar păsările care-și întrec propriul zbor
ne privesc și ne aplaudă.
Printre noi trec arlechini cu trompetă.
Cântecul lor ne îngenunchează.

.
Trupurile de pământ ni se fărâmițează.
Ne cerem înapoi. Păsările moarte cad putrezind
peste noi.
Îngeri izgoniți și prinși în colivii
pentru a-i pedepsi
apoi cu o libertate omenească.
Un arlechin vede movilițele
de pământ peste care sunt întinse aripile și se strecoară sub ele
ca un copil între brațele mamei.

Un arlechin în trecere

Să întindem brațele
pentru o plasă
în care se vor prăbuşi păsările moarte!
Aripile rupte
sunt în mâinile noastre.

Niciun om nu a zburat vreodată
mai sus de propria-i nebunie.
Doar păsările care-și întrec propriul zbor
ne privesc
și ne aplaudă.
Printre noi trec arlechini cu trompetă.
Cântecul lor ne îngenunchează.

Trupurile de pământ ni se fărâmițează.
Ne cerem înapoi. Păsările moarte cad putrezind
peste noi.
Îngeri izgoniți și prinși în colivii
pentru a-i pedepsi
apoi cu o libertate omenească.
De departe, arlechinul vede spectacolul:
movilițe de pământ peste care sunt întinse aripi,
iar
. el se strecoară sub păsările moarte
ca un copil între brațele mamei