Copilul cu bidon


Când ai strigat la poartă după zer
caii s-au crezut chemaţi şi au întors capul
după şuieratul de nuc tânăr.

Copilăria ta aşezată lângă mine
îmi cere pâine şi un colţ
la fel de cald ca rugina leagănului.

Sunt un şarpe rece pe o piatră caldă
de care te apropii, cu bidonul în mână.

Volute de frunze galbene, câini fără colţi
te amăgesc să mai cauţi animale vii
ca să adormi lângă blana lor.

Trupul tău ar putea să fie piatra aruncată de frate către frate.
Dar nu eşti decât un mic silimanit
cu a cărui strălucire se laudă un flămând.

Când te-ai apropiat de casa tâmplarului
ai cerut o barcă mică de lemn
în care să-ţi încălzeşti mâinile,
cu care să te joci de-a marea.

Copile, când picioarele tale desculţe intră în nisip
rădăcinilor li se face milă.
Pe marginea drumului îţi aşează izmenele şi cămaşa unei sperietori.
Cât de departe este moartea când printre zdrenţe
tu găseşti un măr!

Fericirea de-a te vedea este o turmă de cai
din care se desprinde un mânz,
se apropie, fornăie
şi, scuturându-şi coama,
sub ochii mei, se ridică în prima lui pesadă.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *