Dan Damaschin: ocurențe ale discursului poetic


 

Plin de merite, şi totuşi
în chip poetic, locuieşte omul e pământ.
Hölderlin
Dan Damaschin. Acest poet liniștit, locuind, fără timp și scenă, poezia.
Ethos-ul este ethos poetic, iar poeticul este profeţie, profeţie a cărei menire este tocmai neîmplinirea profeţiei, ci doar latenţa ei ca forţă centrifugă în sisifica existenţialitate, altfel spus permanenta disponibilitate în eranţă. Discursul poetic al lui Dan Damaschin este critic, aferetic, hipocritic, atunci când poetul face ultima sforţare de a-şi pierde sinele autentic prin sacrificiu, de a-l înstrăina de dragul „fiinţării-laolaltă”, o ultimă încercare
homologică prin limbă:  „Să deprinzi acest grai din care Fiinţa s-a îndepărtat” (Veşti
dintr-un tărâm de ceaţă).  „Se alipea frunţii tale o iederă întunecată, o grijă”, spune Dan
Damaschin, sau în Firul cu plumb: „O, grija de-a pururi adumbrindu-ţi cugetul; de parcă
ţi s-a dat în pază sufletul somnambulilor”. Este evidentă aici „grija ca fiinţă a Daseinului”, grijă ce nu poate fi grijă de sine, deoarece acesta, sinele, este deja caracterizat
ontologic de faptul de a fi înaintea-lui-însuşi a Dasein-ului, deci ar fi tautologie. În
acest vers, grija este  grijă-pentru-celălalt.
Am făcut această subliniere fenomenologică nu cu scopul unei pledoarii heideggeriene, ci pentru că logos-ul lui Dan Damaschin este  apofansis, iar fiecare demers este un demers fenomenologic.
Dan Damaschin este mereu cu un pas în urma ei, a ființei, este legat originar, prin logos, de primordialitatea ei şi, prin această legare logică, el însuşi este un poet primordial.
Discursul lui Dan Damaschin este discursul în care ruptura se instituie ca lege imanentă. Ruptura este lege scenică, iar scena, arbitrarietate auctoriala. Factorul emfatic,  pathos-ul, cezura sunt recuzita scenică într-un raport epitropic care face din constituţia poemului o suprafaţă de oglinzi multiple, o reflexie necesară în care poetul nu poate întâlni decât sinele poetic. Oglinzile, ca şi numinosul, înspăimântă (vezi Rainer Maria Rilke sau Hugo
von Hofmansthal), însă doar oglinzile şi numinosul înspăimântă, şi atunci apare Sublimul ca element funciar al poeticului. Discursul poetic damaschinian cere o coborâre în strrăfundurile cenzurate ale fiinţei, o dezorbire forţată a ochiului obişnuit cu luminozitatea învăluitoare şi mincinoasă; compromisul cu orbirea de frica evidenţei sinelui este tocmai refuzul la invitaţia discursului poetic în genere de a îmbrăţişa goliciunea  „sentimentului
stării de creatură, sentimentul creaturii ce se cufundă in propriul ei neant şi se pierde
în faţa a ceea ce este mai presus de orice creatură.”  (Rudolf Otto,  sacrul).
Căutarea Numinosului este o trăsătură dominantă a discursului poetic damaschinian. Pentru poet, „a fi locuit şi stăpânit de numen devine un scop in sine, urmărit pentru el
insuşi, cu ajutorul celor mai rafinate şi mai sălabatice procedee ale ascezei.”  (op. cit).
Numinosul, „el nu poate fi învăţat, ci numai trezit în spirit.” Or iată epifaniile Numinosului:  „Miraculosul ca un frate mai mare îmi venea în ajutor precum cerneluri
dintr-o altă vârstă” (Trandafirul şi clepsidra)  sau „În ruinele unui grai locuiesc numele
divine.”,  „Ireversibilă smintire a unei harfe pe care sublimul şi-a trecut degetele.” (Harfa
smintită). Astfel, misiunea poetului este de a disemina înfricoşarea şi sublimul. Sublimul înspăimântă (Kant), iar Rilke spune, în Elegia întâi: „Cumplit este orice înger…”, sau
Novalis, în Imnuri către noapte: „Ai o inimă de om şi tu, întunecată noapte? Tu luminezi
numai înspăimântător”. Discursul poetic este un discurs  desfigurat  (fiugo –  eu modelez), un discurs fără modelaj, fără obiect. Poate aceasta este trăsătura definitorie a poemului. Poezia nu operează cu  ob-jectum-ul, nu există nimic aruncat în faţă, dimpotrivă, există
doar urmele aruncării, doar fumul, cuvintele, poezia operează cu imagini, cu semne endeictice ale revelării. Cuvântul ca urmă, ca semn endeictic nu se lasă prins, apropriat, decât atunci când rămâne doar cuvântul. „Moartea poetului” este sine qua non pentru însuşirea cuvântului, altfel nu există o raportare ca interpretare.
„Îmi place să spun uneori că a citi o carte înseamnă a-l considera pe autorul ei ca deja
mort şi cartea sa postumă. Într-adevăr, raportul cu cartea devine complet şi oarecum
intact abia după moartea autorului; acesta nu mai poate răspunde, nu-ţi rămâne decât
să-i citeşti opera.” (Paul Ricœur).
Poetul, pentru cititor, este de la început mort. Şi chiar dacă ar exista disponibilitatea raportului dialogal, cititorul se va feri întotdeauna de o întrevedere cu scriitorul lui. Obstanţa dialogală este evitată în primă instanţă, dialogul este o inviaţie în penumbră, o invitaţie la desveşmântarea textului ca ţesătură purtătoare de lume, ca pânza de păianjen urtătoare de lume. Roland Barthes spune în Plăcerea textului: „Dacă am iubi neologismele, am putea defini teoria textului drept o hyphologie (hyphos este ţesătura  şi pânza de păianjen).”
Lumea este imaginată ca exserţie a debordării sinelui creativ. Creaţia deschide jocul.
Imaginea hipocritică a măştilor auctoriale aruncă lumea ca referinţă în oblativitatea
patetică şi patologică a  ludicului. Modelajul este în sine ludic, deci avatarurile
jucătorilor sunt elementele unui discurs poetic figurativ. Poetului, cu riscul vieţii,
îi trebuie jocul pentru sine şi pentru a-l oferi ca premiu, ofrandă pentru actul creativ. El îl va pretinde jucând cea mai sobră seriozitate. Mizele lui sunt „jocul de copii”,cu plată definitivă şi intransigentă. Aceste excentricităţi, aceste fugi, constituie tocmai eutocia poemului lui Dan Damaschin. Aproapele meu, Heraclit este poemul „logic” al lui Dan Damaschin, cuvânt eliberat din pandemoniul colportorilor de  logos, refugiat în destinul  clarvăzătorului”.
Regăsit în liniştea focului ca loc de deschidere pentru fiinţă, alături de „aproapele lui, Heraclit”, Dan Damaschin îşi cheamă oaspeţii, alţi oaspeţi decât cei heracliteeni,
opozitivi, pentru încriptarea  logosului.Logosul a fost desacralizat, şi-a pierdut
esenţialitatea homologică de strângere laolaltă. Discursul este elementul nesigur
pentru logos, ethosul gândit originar ca locuire a devenit precar. Poetului îi rămâne sarcina
de a-şi apropria funcţia de salvgardare a  logosului ca destin. Demersul poetic al lui Dan Damaschin este extragerea logos-ului din a-fanie, întru agniţiunea finală a revelaţiei divine prin renaştere şi originaritatea  logos-ului.
 Logos-ul trebuie regândit, respus în maniera autentică a grecilor „incipienţi”. Din poemul Aproapele meu, Heraclit: „Iată-mă trudind nu să curm durata coşmarului, ci să mi-o prelungesc (lacrima mea ţinteşte să întâlnească o lacrimă veche de milenii”.
Unul este divin şi înţelept, iar Divinitatea este raţiunea universală (Logos), legea universală care strânge toate lucrurile în Unitate, dirijând permanenta schimbare în univers. Astfel, după această trecere, ne întrebăm de ce Heraclit este  „aproapele” lui Dan Damaschin, de ce păstrătorul  logos-ului? Pentru că:  „logos-ul a funcţionat ca unic fir călăuzitor pentru accesul la fiinţarea autentică şi pentru determinarea fiinţei acestei fiinţări. În sfârşit, enunţul trece, din vechime şi până în ziua de azi, drept «locul» primordial şi autentic al adevărului.”  (M. Heidegger,  Fiinţă şi timp). Locul primordial şi autentic al adevărului, sau  Patmos
sau starea de neascundere va spune Dan Damaschin, în  Fragmente dintr-un poem
neexprimat.
Pierderea  leghein-ului, a strângerii şi a homoleghein-ului,  „a strângerii laolaltă pentru”, Dan Damaschin o deplânge poliptotonic prin toate penitenţele ispăşirii.
Discursul endeictic al imaginilor revelatorii se instituie treptat spre partea „coaptă” a antologiei ca discurs mnemonic. Memoria devine blestem binefăcător.Suferinţă care nu se varsă, revarsă decât în sinele autentic al  poetului, unde rănile deschise dau amintire dureroasă şi hrană. Plângerea lui Dan Damaschin pentru aneantizarea homologică este cel mai suplu şi profund gest umanist din poezia ultimului timp.
Drama care îl sfâşie nu este drama poetului, ci drama omului care a pierdut locuirea şi omologia cu semenii. Singura scăpare pentru spiritul profund al poetului este această permanentă stare de trezie pentru întâmpinarea numinosului. În poezie, numinosul are locuri de deschidere specifice: „Ele sunt întunericul şi tăcerea. (…)Noi, şi poate nici chiar Habacuc, nu mai ştim că această tăcere a apărut, din punct de vedere istorico-genetic, din «euphemein», din teama de a nu rosti cuvinte malefice: ca să nu le rosteşti, e mai bine să taci.” (Rudolf Otto,  Sacrul). Avem Noaptea infernului la Rimbaud, golul şi întunericul la William Blake sau Rilke.
La Dan Damaschin, orice formă ar îmbrăca poezia, ea cheamă în preajma numinosului, izomorfismul poetic instituie o disciplină hermeneutică prin care cuvintelor li se acordă toată „educaţia” necesară pentru interceptarea sublimului.
Cuvântul poetic este mereu o purtare, în sensul discursului şi al fugii perpetue şi în sensul atitudinii adecvate în faţa preeminenţei sublimului ca inerenţă a poeticului.
Altfel spus, singurul fotograf al sublimului şi al numinosului este poezia. Cuvântul frapează, obiectul prin complexul obiectual figurativ odihneşte, este frumos, nu sublim.  „Cumplit este orice înger…”  ne înspăimântă, David, prin proporţie şi geniu, prin venele mâinii, detaliu extrem al virtuozităţii şi al genialităţii lui Michelangelo, odihneşte, linişteşte. Când Shelley spune „Şi viermii îl slujesc pe Dumnezeu.” sau „Un om purta cu sine o maimuţă de bâlci şi,fiind cu puţin mai înţelept decât maimuţa, a devenit vanitos.”, de William Blake; sau Hölderlin, când spune: „Hoinărim ca nerozii mereu; ca viţa rătăcitoare, când îi lipseşte
aracul pe care se-nalţă spre cer, mereu ne lăţim în ţărână…”. Sau Dan Damaschin:
„Alături de pana ce s-a smuls singură din
aripile unui uliu, o filă a poemului îşi încheie
drumul în aşternutul unei prăpăstii”,
 „Pe o blană de lup ne-am desenat sângele – cu o
dâră de nisip ceresc – trandafirul înflorit în
nor nu-l mai zărim, dar spinii lui pentru noi
cresc.”,şi  „Cu aripile insectei încarcerate în
miezul de chihlimbar e ţintuit un anotimp
al harului.”,
sau
„De atâta moarte fecundat
cuvântul capătă clarvedere”
sau
„Spini pe
sub piele dau semn că în curând vei naşte
prin gură trandafiri.” – iar imaginarul poetic poate continua la nesfârşit, introspecţii, retrospecţii, prospecţii, şi tot spectacolul desţelenitor de om îşi varsă luminile într-o
conştiinţă cu adevărat trează.

publicat in revista de cultură Verso

http://www.revistaverso.ro/images/reviste/verso_96.pdf

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *