Pietre în Palmyra


Suntem în Palmyra. Ne sprijinim

unul de celălalt ca două coloane

ale unui templu căzut.

Acolo unde se sfârșesc zidurile începe cuvântul.

Zeul lor ne dă nume. Zornăitul de lanțuri

este un grai care vorbește altfel despre noi. Nisipul

se scurge printre zale și această vorbire ne apropie.

 

Voi iubi deşertul aşa cum am iubit apa

din care am fugit

ca un peşte alungat de ai săi.

Ne simţim acasă. Se apropie Clipa.

Apusul se răsfiră senin printre coloane

și liniștea în care ne primim sângeroasa devenire

este ultima Zenobie.

 

Îmi sprijin tâmplele de o stâncă.

De tine, ție însuți, încă necunoscut.

Te iubesc pentru că eşti o piatră.

Pietrele rămân în Palmyra. Dar oamenii fug.

 

Vom trăi printre ruine. La căderea soarelui

începe trecerea noastră în pietre.

Ne grăbim să sculptăm unul în celălalt.

Unul dintre noi va pierde.

 

Mâna ta devine piatră. Mă grăbesc să o cioplesc.

Îmi ceri să-ți însemnez venele pentru că, spui tu,

îți va fi dor cândva de viață.

Inima mea începe să fie o piatră bordo

pe care în grabă o șlefuiești.

Unul dintre noi pierde.

Talpa ta rămâne de carne.

Se lasă seara.

 

 

 

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *