Rugăciunea din livadă

Te ascunzi în spatele casei -unde nu există frică, nici paloare,

doar purpura unui soare care apune -și te rogi.
Te rogi ca înaintea ultimei icoane.

Ea vine, sprijinindu-se de peretele rugos, și timpul se oprește

printre meri.

Nu e loc pentru zeii oficiali,

dar, din când în când, apare în colțul casei

un chip schimonosit de falsă idolatrie.

În livada cu meri și un soare care apune

Ecaterina îți pune pe tavă divinitatea ei cu aceeași grijă cu care îți servește masa.

Îi place să ne rugăm împreună- o plăcere pură, o degustare de credință-, după stropii de salivă care i se preling pe buze.

Ne așezăm în genunchi, ni se ating coatele. Ea susură ceva, cuvinte șoptite într-un cuib de ruine, într-un război

prelung, cu un dușman glacial și taciturn.

Pare mai mult o chemare a păsărilor de curte,

în șoaptă.

Aș dormi pe muzica șoaptelor ei.