Nu mai ştiu cum a fost.
Eu m-am împiedicat de tine
în timp ce dădeai la o parte fiecare piatră,
căutând fratele siamez
sau te-ai împiedicat tu de mine
când dădeam la o parte fiecare piatră,
căutând potopul.
Îmi amintesc doar c-au urmat scuzele, câteva replici
apoi mi-ai propus
să ne aşezăm pe un monument
să urmărim păsări, oameni, câini şi să le cerem socoteală.
La sfârşit, am decis că toate nimicurile sunt poetice
şi toate începeau să ne molipsească.

Am împărţit un şotron,
dar înainte de asta l-am întins peste Dâmboviţa,
Maiakovski şi Adi Diniş.
Aveam şotronul nostru,
îl stăpâneam, îl puteam da şi altora.
Ai scris o poezie, ţi-a scăpat un vers
şi acela a fost primul meu vers.
Ştiu sigur că nu mângâi, nu râzi, nu-ţi pierzi cumpătul,
nu dansezi, nu cânţi, nu-ţi plac florile,
doar pisicile,
dar oare plângi vreodată?
Atunci când reapari ca o ploaie de martie,
plângi tu sau plânge altcineva pentru tine
ca să am eu o ploaie de martie din partea ta?

Un foc bengal. Ultima lumină a unui apus.

Un rest de vin pe o hârtie albă.

Îţi ţii privirea în palme, îngrozit de nesiguranță,

speriat că trebuie să vorbească despre tine

o necunoscută terifiantă

în multitudinea de costume pe care le poartă

și care se rup atât de repede pe chipul tău.

Doar marea a rămas în corpul meu.

Nu s-a schimbat nici felul meu de a îngenunchea

înaintea acestei figuri care ne mutilează.

VIsez ades că un arbore hidos îmi retează mâinile.

Desigur, îmi spun, cu ce altceva m-ar putea lovi acel histrion?

Ador copacii și mâinile.

Mâinile în care îmi las timpul.

Îl frământ ,îl lipesc de zid și simt cum piatra îl înjosește.

Spun că nu s-a schimbat nimic.

Îi spun mării.

Să nu plecăm din Palmyra!
Sentimentul favorit al trecerii este omul care fuge.
Să rămânem aici omorâţi la nesfârşit
de o armată romană scornită
o vom improviza ori de câte ori ne vom redresa
aşa
ca un oraş refăcut din propriile-i ruine
ca Dresda, de exemplu.
O vom improviza doar ca să ne distrugă
pentru că nimic nu ne place mai mult decât
faptul de a ne sprijini unul de celălalt
ca două coloane
ale unui templu căzut
din Palmyra.

Să rămânem aici!
Pot iubi deşertul aşa cum am iubit apa din care am sărit
ca un peşte alungat de ai săi.
Nisipul e o curgere la fel de primitoare ca apa.
Ne vom simţi şi aici acasă.
Noi ne lăsăm cu uşurinţă domesticiţi
de cele mai sângeroase deveniri.
Te iubesc pentru că eşti o piatră.
Nu ştiu dacă te-aş fi iubit dacă ai fi fost om.
Pietrele rămân în Palmyra. Oamenii fug. Deci eşti piatră.

Rămânem printre
ruine pentru că aici suntem obligaţi la tăcere.Şi noi iubim tăcerea.
Dacă vorbeşti printre ruine, clădirile se refac îndată
şi eşti luat drept cărămidă
laolaltă cu celelalte cărămizi.
Haide să păstrăm tăcerea
ca pietre solitare
şi să rămânem printre ruinile din Palmyra.