„Să nu iubești!” Ar fi trebuit să scrie la intrarea în templu.
Cunoașterea de sine nu te salvează, iar iubirea pentru celălalt te ucide.
Iubirea este o murire din mers.
O descompunere conștientă cu zâmbetul pe buze.
Am fi avut șansa unei mici eternități
care ar fi putut să ne răzbune destinul de efemeride.
Batjocura gândului de a te ști născut pentru extazul morții,
dar am fost o creație făcută într-o pauză de masă,
acel gen de creație asupra căreia nu se revine și cu care se sprijină ușa ca să circule aerul.

Îmi trebuia o veșnicie ca să ridic fruntea,
și, când întâlneam realitatea,
adevărul era deja obosit.
Nu mă sincronizam cu nimic, nici măcar cu bătăile propriei mele inimi.
De la mine până la cea mai infimă emoție erau ani lumină.
De la mine până la această mână, cu atâtea linii,
această țesătură aspră care se aventura uneori să mângâie
erau oceane și oceane.
Apoi s-a întâmplat minunea și am mers pe apă.
Mâini pufoase și mici, dibuind curajos, într-un aer violent,
m-au smuls din vechile rădăcini,
m-au transformat într-un bonsai docil
printre jucăriile lor colorate.
Eram copacul din grădina unui cartier lego.
Eram copacul din parcul de căței, crocodili, dinozauri.
De lanțul trofic atârna o suzetă, iar crocodilul era tatăl cățelului
și dinozaurul, grădinarul.
Purtată de șuvoi,
oprită într-un loc fără noimă,
în care eram doar o plantă aruncată
la întâmplare,
m-am prins cu lăcomie de cele două corpuri
mici, zornăitoare ca albinele,
și nu am mai vrut să plec.

În decorul care-am fost, desenele au prins viață.

Doar când știu disprețul unei entități, care observă și nu deplânge,
dar se îngrețoșează,
îmi înghit turbarea ca pe un dumicat putrid
și plec ca un câine
ca să mă întorc cu aceeași turbare mâine.

Acolo este o lume insulară eternă
și fiecare atom al meu se visează navigând imponderabil și glorios
în timpul ei monolitic
zgârmând contagios ca un car
până îl transformă într-o făină
pe care o inspiră cu nesaț.

Te îndepărtezi să cutreieri,
spații și sine,
acest liman căruia doar voința de a trăi conștient
îi creează maluri.
Nu mi-am creat malurile.
De o viață întreagă înot
în valuri arhicunoscute și străine de adâncimile spre care mă tot îndrept.
Unde sunt și cât mai am?
Cine sunt? este atât de departe încât mi-e frică să întreb
sau este atât de aproape încât mi-e frică să dezvălui.

Fondul ni-l așază piedestal ireconciliabil
primii ani
și oricât m-aș agăța de alte esențe
tot stuful, tot lanțurile deținuților.
Nu cred că i-am văzut vreodată, dar sunt în familie,
cu mine la toate mesele sărbătorilor.
Cu lanțurile lor am sărit coarda.
tot lanțurile lor mi-au stat cochet la gât
și oasele lor răsună înfundat în diguri ca țambalele.
Aici am început eu. În stuf și lanțuri. În povești de baltă.
Aici îmi este înțepenită coloana. În nisipuri mișcătoare.
Răspunsurile noastre au rămas în leagănele noastre
peste care straturi de viață s-au așezat perfid și ne-au mințit.

Murim fără să ne cunoaștem toate posibilitățile.
Suntem mereu în deviere,
perturbați de false adevăruri,
furați de iluzii
și, la final, tabloul integral este doar o manieră.
Murim departe de noi înșine
într-o cutie de pantofi.

„Ai uitat să-mi pui penarul„, îmi spune.

Își scutură buclele castanii,

mă îmbrățișează și se colorează moartea.

„Nu mi-ai pus manualul de istorie„

și șuvițele blonde se preling peste ghiozdanul în care cotrobăie furios,

dar mă iartă,

mă îmbrățișează și se colorează moartea.

În fiecare clipă bucle castanii

sau șuvițe blonde mă ating,

mă mângâie

și mă cutremur: nu am crezut

niciodată că voi deveni ceasul atâtor miracole.

Pentru lumea din afară, nu mai port decât o liniște menajeră

care strânge promiscuitățile

le spală ca pe niște păpuși murdare

și le reașază într-o nouă ordine

potrivită cu această cădere de șuvițe curate, dulci.

Când vin de la școală,

șuvițe blonde și bucle castanii, calde

mă ating și, ca o lalea în termonastie, îmi deschid ochii și trăiesc.

Când veți pleca mai departe

să-mi lăsați în inimă șuvițe blonde și bucle castanii

la păstrare, ca într-un cufăr.

Eu le voi scoate, le voi mirosi,

apoi le voi pune la loc, cu grijă, pentru altă viață.

]]> https://catalinacadinoiu.ro/suvite-blonde-si-bucle-castanii-2/feed/ 0 https://catalinacadinoiu.ro/ciuma/ https://catalinacadinoiu.ro/ciuma/#respond Sun, 05 Oct 2025 15:07:34 +0000 https://catalinacadinoiu.ro/?p=1574 În timpul pestelor oamenii își plăteau polițele aruncând haine contaminate în curtea vecinului. Prilej de revanșă, de umanitate veritabilă.
Îți amintești când…? Uite răzbunarea în textura în care puricele Yersinia pestis își face cuib. Pepinieră de purici.
Copii fiind se stropeau cu apă la răzbunare, odată adulți hainele contaminate zburau de la unul la altul.
De aici, probabil, și expresia
„Vezi că mă dezbrac de caracter”

haina impregnată de cili, o amenințare constantă la adresa celuilalt

scutul de cili cu care defilăm impunatori, în numele unei civilizații imunizate epidemic
în orice întâlnire cu celălalt plutește aminențarei terfei

cu toată istoria civilizație
un arsenal revanșard la comandă
oricând poți avea surpriza în leagănul copilului
în balconul tău cu ghivece îngrijite.
Istoria vastă a civilizației este o istorie a îmbrăcării,
a dezbrăcării,
a luptelor nesfârșite
cu terfe
pentru mai multe terfe

arme pe piele la îndemână

„Ai uitat să-mi pui penarul”
și își scutură buclele castanii,
apoi mă îmbrățișează și se colorează moartea.
„Nu mi-ai pus manualul de istorie”
și șuvițele blonde se preling peste ghiozdanul în care cotrobăie furios,
dar mă iartă,
mă îmbrățișează și se colorează moartea.
În fiecare clipă bucle castanii
sau șuvițe blonde mă ating,
mă mângâie
și mă cutremur: nu am crezut
niciodată că voi deveni ceasul atâtor miracole.
Pentru lumea din afară nu mai port decât o liniște menajeră
care strânge promiscuitățile,
le spală ca pe niște păpuși murdare
și le reașază într-o nouă ordine
potrivită cu această cădere de șuvițe curate, dulci.
Când vin de la școală,
șuvițe blonde și bucle castanii, calde
mă ating și, ca laleaua în termonastie, îmi deschid ochii și trăiesc.

În ziua în care veți pleca mai departe,
să-mi lăsați în inimă șuvițe blonde și bucle castanii,
la păstrare, ca într-un cufăr.
Eu le voi scoate, le voi mirosi, apoi le voi pune la loc, cu grijă, pentru altă viață

În copilărie îmi sprijineam fruntea de o ușă albastră
când voiam să plâng
pe care o iubeam pentru că mă purta într-o încăpere în care mirosea a flori uscate și a mir
unde doar nimbul unei icoane mari tulbura obscuritatea.
Ușa mea albastră avea mângâierea scorojită
a unei mame a câmpurilor
era în ea acea dorință care mă urmărea ca un câine,
să simt pe frunte o atingere.
Îmi sprijineam fruntea de ușă
Ochii mi se umpleau de lazurite ca două găvane de apă
stuful foșnește dincolo de ușă. Mă liniștește să-l știu acolo. Nimic nu are sens fără foșnetul stufului
În spatele meu arde o candelă
dar fruntea mea rămâne pe ușa mea albastră și prietenă.mi-a fost biserică
ușa albastră
Pe canatul ei urmele degetelor mele înfloresc
și azi.

Ea rămâne în spatele daliilor,
pentru mine,
pândind ploaia, venerând-o,
-când plouă devine blândă, accesibilă-
doar ropotul combativ al picăturilor mai amintește de furia ei
și ura pentru seceta care pârjolește daliile.
Păsările ciugulesc crâmpeie de moarte
și suntem cu toții fericiți.
Nu privește în urmă ca să înțeleagă ceva, dacă mai este ceva de înțeles,
ridică ochii spre cer:
plouă sau nu.
Ploia dă tonul sângelui, aici, în saratura.

În amintirea mea
este mereu în spatele daliilor-am și o poză cu ea, între flori-
pândind ploaia, blestemând soarele,
cu privirea întunecată.
Soptește cu roșul clocotitor al buzelor
cuvinte pe care le scoate din gură așa cum
își scoate rochiile din tinerețe, pe furiș, ca să nu râdă nimeni.
Într-o zi am găsit-o în timp ce-și scotea din cufăr rochia de mireasă
pe care și-a așezat cloșca cu pui.
Uite, la asta nu m-am gândit. Am și eu una, îi spun.
Dar nu am ce să cresc pe ea.
Pune o cioară, îmi spune, aduce moarte, dar aduce și noroc.
Mi-am pus rochia de mireasă în balcon
ca un cuib,
dar nu a venit nicio cioară.
Doar un porumbel citadin s-a așezat pe ea să moară.