Despre epava cu apucături omeneşti,
am auzit lângă un cal înhămat.

Uşile ei, spre deosebire de uşile de rând,
credeau în prezenţa unui contur,
conturul fricii de a fi om în pragul unei epave.

Oamenii de lângă un cal înhămat
vorbesc despre epava care speră omeneşte.
Speranţele ei ne amuză, desigur.

Noi căutăm dincolo de umbre
sângele care nu se usucă la soare.

Sub un ponton uitat,
o epavă nu uită că rugina vine de la apă.
De la ceea ce se numeşte prea viu, prea repede.

Ea speră ceea ce rugineşte
de la starea de a fi prea viu.

Recunoaştem în definiţia noastră
finalitatea de epavă,
dar nu avem mândria de a rugini de la apă.

Când vei fi apă atunci să râzi de epavă!

Oamenii vorbesc despre felul ei trupesc de a suferi.
Ea tace când tună şi stă ghemuită
sub pledul de apă tulbure.

Ea se gândeşte la maternitate
când scoicile se prind de etravă.

Este atât de umană încât într-o zi
un localnic o va invita la cină.

Nu poţi trece cu vederea o epavă mai însufleţită decât agonia!

Să vezi epava când se strâmbă la maluri!
Să auzi sfatul ei omenesc despre grandoare!

Cheam-o la masă, dă-i numai apă limpede
pentru că altă familie ea nu cunoaşte!