„Floarea a dat rădăcini imense:
voinţa de a iubi în ciuda morţii.”(Luc Decaunes)

Lipoveanca de pe malul drept
care îmi făcea semnul crucii pe frunte,
îngropa căţeii de vii în pământ.
Sărea pe moviliţă ca să moară mai repede.

Iubeam să adorm lângă ea, nici somnul
lângă mamă nu era un astfel de basm.
În visul ei se îneca fratele în mare,
soldaţii erau sfârtecaţi de obuze lângă biserică,
femeile, cu pletele legate de şarete, în loc de hamuri.

Şi zbuciumul ei mă lăsa dezvelită
într-un ianuarie al lui Ivan.
Şi pumnii ei aspri zdrăngăneau în beznă
ca jucăriile agăţate de leagăn.

Femeia care îmi spunea la slujbă
să stau cu capul plecat,
tăia zece maldăre de stuf pe ghiolul nebun şi îngheţat.

Dintr-o viaţă de vulpe râioasă, oricine ar fi fugit.
Ea nu s-a întors nici măcar în casa părintească.
„O să-mi duc viaţa până la capăt în izbuşca asta.”

Îşi merită parfumul cu miros de cireşe,
ea, cireşul meu de mai,
închisoare călduroasă.

Râde sau plânge, sunt lacrimi
când îi arăt bătrânul parfum.
Parfumul dintre bătaia de aripă a unui corb
şi căderea hulubelor.