Părul lui este aproape la fel de blond ca la trei ani, mă gândesc,
și foarte lung. Este bine că nu l-am tuns.
Pândesc, printre șuvițele mătăsoase, rebele
trăsăturile maturității latente.

Mai stai…Mai așteaptă…

Calculăm aria bazei unui tetraedru.
Într-o zi aria triunghiului echilateral îmi va fi joc de singurătate.
Îmi va lipsi teribil aria acestui triunghiul echilateral, triunghiul singular,
și această riglă cu care trasăm corpuri geometrice
se va prăfui așteptându-ne pe sticla mesei.

Calculăm, definim, postulăm. Jocul lui se coace. Eu,
eu vreau să mă joc așa, ca pe vremuri:„un doi trei la perete stai” și altele.
Mamă, nu ești serioasă.
Pentru mine acum începe jocul.
Îi las rigla să construiască piramida,
mă așez imemorial în interiorul ei,
fix în mijlocul bazei pe care o trasează, ca o insectă de vară pe raza de lumină.

Dansez în mijlocul piramidei, în mijlocul triunghiului
echilateral pritenos, dragul nostru triunghi,
dansez și dansez, îi fac cu mâna puștiului meu din interiorul tetraedrului familial,
fratele nostru dintr-o infinitate de puncte
îi trimit îmbărțișări din mijlocul piramidei și el îmi răspunde.
Trasează înălțimea unei fețe laterale chicotind.

Te închid în piramidă.
te închid în piramidă cu o pânză de mediane
Să mă închizi într-o amintire clară și distinctă
despre acest moment în care trasăm linii, calculăm arii
cu grija celui care pleacă și nu se mai întoarce.

Pe terasă răpăitul ploii îmi reprezintă imaginea unor
picături în palma liniștită a copilului meu
când piramide colorate, în miniatură
zăceau indiferente, în ochiuri de apă.