Ea rămâne în spatele daliilor,
pentru mine,
pândind ploaia, venerând-o,
-când plouă devine blândă, accesibilă-
doar ropotul combativ al picăturilor mai amintește de furia ei
și ura pentru seceta care pârjolește daliile.
Păsările ciugulesc crâmpeie de moarte
și suntem cu toții fericiți.
Nu privește în urmă ca să înțeleagă ceva, dacă mai este ceva de înțeles,
ridică ochii spre cer:
plouă sau nu.
Ploia dă tonul sângelui, aici, în saratura.

În amintirea mea
este mereu în spatele daliilor-am și o poză cu ea, între flori-
pândind ploaia, blestemând soarele,
cu privirea întunecată.
Soptește cu roșul clocotitor al buzelor
cuvinte pe care le scoate din gură așa cum
își scoate rochiile din tinerețe, pe furiș, ca să nu râdă nimeni.
Într-o zi am găsit-o în timp ce-și scotea din cufăr rochia de mireasă
pe care și-a așezat cloșca cu pui.
Uite, la asta nu m-am gândit. Am și eu una, îi spun.
Dar nu am ce să cresc pe ea.
Pune o cioară, îmi spune, aduce moarte, dar aduce și noroc.
Mi-am pus rochia de mireasă în balcon
ca un cuib,
dar nu a venit nicio cioară.
Doar un porumbel citadin s-a așezat pe ea să moară.