În copilărie îmi sprijineam fruntea de o ușă albastră
când voiam să plâng
pe care o iubeam pentru că mă purta într-o încăpere în care mirosea a flori uscate și a mir
unde doar nimbul unei icoane mari tulbura obscuritatea.
Ușa mea albastră avea mângâierea scorojită
a unei mame a câmpurilor
era în ea acea dorință care mă urmărea ca un câine,
să simt pe frunte o atingere.
Îmi sprijineam fruntea de ușă
Ochii mi se umpleau de lazurite ca două găvane de apă
stuful foșnește dincolo de ușă. Mă liniștește să-l știu acolo. Nimic nu are sens fără foșnetul stufului
În spatele meu arde o candelă
dar fruntea mea rămâne pe ușa mea albastră și prietenă.mi-a fost biserică
ușa albastră
Pe canatul ei urmele degetelor mele înfloresc
și azi.