Ne vezi chipurile ca niște corăbii pustiite de ciumă.

Vezi sarabanda lumii care dansează pe giulgiu.

Sigur vezi și câinele care naște în interstițiile fortăreței venețiene.

Vezi copiii râzând în leagăne prinse de mâinile nebunilor

după ce au spânzurat animalele din curte. Îți zâmbesc dulce.

Să-i iubim și să-i înțelegem.

În ochii pe care-i întâlnesc nu-Ți mai găsesc cerul

și nici pământul din sângele nostru nu mai este al Tău. Este al pantofului

hăituit de armata eliberatoare.

Nu Te apropia. Azi omul se dezbracă și-ți aruncă hainele în față.

Așa ne speriem noi între noi aici. Cu zdrențe aruncate de la unul la altul.

Ușa albastră de care îmi lipeam obrazul în copilărie

este singurul cer pe care-l mai recunosc. Ușa albastră universală.

Rugați-vă ușii universale.

Acolo sunt câinii care mor la naștere, animalele spânzurate de copii.

Oamenii nu sunt în ușa albastră.

Caută-ne în mișcarea browniană a prafului dacă într-o zi Ți se face dor de noi.