Tentația care se întinde albastră, precisă.

Plută ezitantă de care mă sprijin ca un ecou al palpitației imense.

Și între două extreme sunt eu, un om puternic între limite mici și sigure, un bun înotător într-un strop de ploaie.

O rugăciune mi se oprește la timp, pe buze – marea este un templu care se poate lipsi de credința mea.

Îți vorbesc din larg, sprijinită de un semn gândit pentru cei ca mine.

Apusul poartă toate frunțile pe tavă.

Marea stinge toți ochii, dar acolo, pe acea fâșie de nisip, tu ai toate tipurile de salvare.

Renunț.

Și malul este un orizont.