Ai început să crezi și tu că este singurul refugiu
în criptele ei ne dezbrăcăm de sens,
ne dezbărăm de moarte,
dansăm orgiastic pe propriile cadavre,
bacante ale vinului, bacante ale vieții înfășurate în jurul vidului
ca o mătase pe șoldurile unei cadâne,
mirosind a sudoare juisantă.

Ai început să te întinzi și tu pe granitul ei rece
pe care încerci să-l încălzești cu carnea ta amuzantă,
și amuzată
de clocotul efervescent de sub tine
așa cum amuzată și surprinsă mă privea sora mea
când m-am întins la soare, pe lespedea tatălui meu.
„Este curată simbioză, draga mea.”

Când cobor pe treptele ei și mă închid între clopote
răsună toate ecourile de dincolo pe care nu le pot păstra
doar acolo, în adâncul rece, devin relicvariul indestructibil al amintirilor care rătăcesc
bântuindu-mă
în căutarea unui adăpost
doar acolo, în adâncul ei mortuar
vin ei și vorbim cu toții, liniștiți și sătui,
și abia atunci, după această scufundare, mă reîntorc
la suprafață și mă bucur că trăiesc
este o libație a morții pentru viață
viața aceea pe care uiți mereu s-o trăiești autentic
pentru că uiți mereu de moarte
prins în vârtejul iluziilor.

Ai început și tu să cobori în cavoul lui Popescu
și să scrii obscenități pe pereți
apoi ieși la suprafață alt om
precum Lazăr
pentru că poezia este un mormânt
în care ne reîntoarcem mereu
într-un abuz de reînviere.