Îmi trebuia o veșnicie ca să ridic fruntea,
și, când întâlneam realitatea,
adevărul era deja obosit.
Nu mă sincronizam cu nimic, nici măcar cu bătăile propriei mele inimi.
De la mine până la cea mai infimă emoție erau ani lumină.
De la mine până la această mână, cu atâtea linii,
această țesătură aspră care se aventura uneori să mângâie
erau oceane și oceane.
Apoi s-a întâmplat minunea și am mers pe apă.
Mâini pufoase și mici, dibuind curajos, într-un aer violent,
m-au smuls din vechile rădăcini,
m-au transformat într-un bonsai docil
printre jucăriile lor colorate.
Eram copacul din grădina unui cartier lego.
Eram copacul din parcul de căței, crocodili, dinozauri.
De lanțul trofic atârna o suzetă, iar crocodilul era tatăl cățelului
și dinozaurul, grădinarul.
Purtată de șuvoi,
oprită într-un loc fără noimă,
în care eram doar o plantă aruncată
la întâmplare,
m-am prins cu lăcomie de cele două corpuri
mici, zornăitoare ca albinele,
și nu am mai vrut să plec.

În decorul care-am fost, desenele au prins viață.