Te distanțezi ca un nufăr de grupul sublim
când toate revelațiile necesare unității vii,
care te încheagă, nu se întâmplă,
când fluxul temporal devine mai agresiv,
dar tu rămâi în urmă,
agățat de concepte sumare,
și teama că vei muri curând,
fără să știi cine ești,
devine rutină.

Te îndepărtezi să cutreieri,
spații și sine,
acest liman căruia doar voința de a trăi conștient
îi creează maluri.
Nu mi-am creat malurile.
De o viață întreagă înot
în valuri arhicunoscute și străine de adâncimile spre care mă tot îndrept.
Unde sunt și cât mai am?
Cine sunt? este atât de departe încât mi-e frică să întreb
sau este atât de aproape încât mi-e frică să dezvălui.

Fondul ni-l așază piedestal ireconciliabil
primii ani
și oricât m-aș agăța de alte esențe
tot stuful, tot lanțurile deținuților.
Nu cred că i-am văzut vreodată, dar sunt în familie,
cu mine la toate mesele sărbătorilor.
Cu lanțurile lor am sărit coarda.
tot lanțurile lor mi-au stat cochet la gât
și oasele lor răsună înfundat în diguri ca țambalele.
Aici am început eu. În stuf și lanțuri. În povești de baltă.
Aici îmi este înțepenită coloana. În nisipuri mișcătoare.
Răspunsurile noastre au rămas în leagănele noastre
peste care straturi de viață s-au așezat perfid și ne-au mințit.

Murim fără să ne cunoaștem toate posibilitățile.
Suntem mereu în deviere,
perturbați de false adevăruri,
furați de iluzii
și, la final, tabloul integral este doar o manieră.
Murim departe de noi înșine
într-o cutie de pantofi.