După ce a scris cele zece porunci
Ar fi vrut să fie onest și bun cu a sa creație.
Să-i ofere un colac de salvare în ironia în care și-a aruncat lucrătura: „Să nu iubești!”
Nimic din ce este omenesc.
Fugi în iubirea pentru Mine!
Dar nu a scris și sub cele zece porunci
mocirla se revărsa și înflorea în marea iubire pentru aproapele.
În iubirea carnală.
În iubirea fraternă.
În iubirea maternă.
În toate iubirile mistuitoare fără de care l-am fi concurat.
În toate iubirile care, în esență, sunt o crimă,
mai mult, o reciprocă sfâșiere între fiare.
Cu sânge și fâșii din carnea celuilalt, ne spunem, cu blândețe, „te iubesc”.
Nu a scris de frică,
Nu a scris din dezgust față de sine.
Nici nu contează.
Dar nu a scris.

„Să nu iubești!” Ar fi trebuit să scrie la intrarea în templu.
Cunoașterea de sine nu te salvează, iar iubirea pentru celălalt te ucide.
Iubirea este o murire din mers.
O descompunere conștientă cu zâmbetul pe buze.
Am fi avut șansa unei mici eternități
care ar fi putut să ne răzbune destinul de efemeride.
Batjocura gândului de a te ști născut pentru extazul morții,
dar am fost o creație făcută într-o pauză de masă,
acel gen de creație asupra căreia nu se revine și cu care se sprijină ușa ca să circule aerul.