Unui apus


Am văzut genul de apus
care face din regulile semantice bufoni şi regi.
Speriat este semnul
care nu mai poate ţine pe suflet
un cuvânt despre om.

Nu ştiu ce este în seara aceasta imens:
soarele sau faptul că nu-l pot atinge.
Aşa cum nu vom şti vreodată la apus
cine este bufonul care a numit un rege peste noi.

Apusul despre care vorbesc
are umilinţa de a sprijini o casă mică,
corp din vise de mântuială.
Nechezat de cai este frica lui de întuneric.
Copite nepotcovite, întâlnirea lui cu o nouă zi.

Roşul soarelui nu-mi aminteşte
de naivele revoluţii sau marile lanuri de maci,
dar de un lac într-un munte de bauxită
fără valuri, fără adâncimi neatinse,
o linişte pe malul căreia un os de jivină
mai aminteşte de fire, de fugă.

Apusul despre care vorbesc
a căzut peste fruntea netezită de o simplă fericire.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.