Cerul fără colţi de lupi, cerul naparlind de luceferi îmi răspunde
în acea notă mai cruntă, mai solemnă, cea mai cruntă, cea mai solemnă
din imnul unei ţări de curând cotropite
o notă ca o bătălie în retragere, o bătălie pe care n-am instruit-o eu,
deşi topiţi sunt soldaţii mei de plumb, ai mei, nu ai altora.

un strop de bere vărsat pe lemn, în primul rând, ca o lacrimă, nu?
Apoi? Apoi ca o bocitoare răsfrântă peste un mormânt.
De ce mereu o bocitoare?
Trebuie să fie o bocitoare pentru fiecare pui de vrabie căzut din cuib.
Rezso Seress nu mai plânge, eu plâng fără artă, mimând cu depravare suavele Gioconde deci, cine?

Şi până la urmă asta sunt, eu sau o zi stupidă de iulie însetând dintr-o neatinsă halbă de bere
o zi în care s-au ridicat cândva spânzurătorile în aplauze şi crengi de măslini
să nu mă suni!
lasă radio-ul şi relicvele să cânte fals maiestuoasa Sarabandă
acum, când Handel e doar bocet din berea mea, când e scrumieră întoarsă, când e fumător stins,
fals ca valurile Dâmboviţei, fals de carte plagiată.

Lasă-mă aşa la masă, cu scrumiera răsturnată ca o găleata goală înaintea primei plimbări în doi
o frunză uscată îmi spune da,
din toate vocile posibile o frunză uscată, în scrumiera fumătorilor stinşi, îmi spune da.