M-am născut în Periprava, ultimul sat de pe braţul Dunării, Chilia, într-o comunitate de ruşi-lipoveni. Bunica mea, Ecaterina, omul pe care l-am iubit mai mult decât propria-mi copilărie m-a crescut în cultul onest al staroverilor, ruşilor ortodocşi de rit vechi. Acel starover al lui Dostoievski care îngenunchează pe priciul închisorii, printre contrabandiştii de rachiu şi condamnaţii la o mie de lovituri de nuiele.

Mă rugam de dragul bunicii, în spatele casei – tatăl meu, ateu convins, detesta rugăciunile şi limba rusă. Îmi plăcea să aprind lumânări şi să le sting, să aştept sărbătorile mai mult decât să le petrec, să mă uit la icoanele imense din biserică şi să mă întreb cum ar fi dacă toţi sfinţii din Rai şi toţi diavolii din Iad, ar coborî acum, în biserică, printre bătrânele moţăind în picioare. Pădurea Letea, oamenii din sat, digurile ridicate de deţinuţii politici, bunica mea, Ecaterina, sunt nostos-alghia mea. Am scris despre Periprava senin şi limpede, întocmai cum s-a păstrat imaginea ei în mine. Nu voi scrie mai mult. Unde se termină copilăria mea, începe o frumoasă împăcare.

Cătălina Cadinoiu