Rămaşi în Palmyra

Să nu plecăm din Palmyra!
Sentimentul favorit al trecerii este omul care fuge.
Să rămânem aici omorâţi la nesfârşit
de o armată romană scornită
o vom improviza ori de câte ori ne vom redresa
aşa
ca un oraş refăcut din propriile-i ruine
ca Dresda, de exemplu.
O vom improviza doar ca să ne distrugă
pentru că nimic nu ne place mai mult decât
faptul de a ne sprijini unul de celălalt
ca două coloane
ale unui templu căzut
din Palmyra.

Să rămânem aici!
Pot iubi deşertul aşa cum am iubit apa din care am sărit
ca un peşte alungat de ai săi.
Nisipul e o curgere la fel de primitoare ca apa.
Ne vom simţi şi aici acasă.
Noi ne lăsăm cu uşurinţă domesticiţi
de cele mai sângeroase deveniri.
Te iubesc pentru că eşti o piatră.
Nu ştiu dacă te-aş fi iubit dacă ai fi fost om.
Pietrele rămân în Palmyra. Oamenii fug. Deci eşti piatră.

Rămânem printre
ruine pentru că aici suntem obligaţi la tăcere.Şi noi iubim tăcerea.
Dacă vorbeşti printre ruine, clădirile se refac îndată
şi eşti luat drept cărămidă
laolaltă cu celelalte cărămizi.
Haide să păstrăm tăcerea
ca pietre solitare
şi să rămânem printre ruinile din Palmyra.