Din geantă şi-a scos un carnet de un leu
şi, cu siguranţă, ornitologii nu boteazau păsări cu numele ei.
Mi-am propus s-o dizolv în mine ca pe-o fotografie
poate voi admite că trăiesc
poate înnebunesc şi îmi revin
poate o s-o iubesc şi o chem la un ceai din respect.

Dintr-o traistă mică a luat o fâşie de hârtie, a compostat-o şi i-a găsit perechea între bilete.
Nu mi-am permis s-o privesc, dar după miros şi-a dat seama că-mi pare rău.
Pentru ea, pentru mine.
Părea să nu fi mâncat dimineaţa lapte cu fulgi
şi mâinile îi erau de mamă.
Părea să se fi trezit de la cinci lăsând pe televizor 10 lei pentru un prânz
si buzele îi murmurau un psalm arctic.

Miroseam atât de tare a regret încât geamurile au întors capul
pentru femeile purtătoare de bibliorafturi cu compostate
pentru naftalina în care stă alaindelon-ul mamei.
Şi chiar de-aş scrie pe fiecare perete, cărămizile mucegaiesc părerile de rău.
Îi căutam pe jos lacrimile cu nesaţ ca pe-un pahar cu limonadă
dar era doar o femeie ce păstrează biletele compostate şi nu priveşte în ochi
decât atunci când primeşte o palmă peste faţă
pentru că a greşit pasul la braşoveanca.