I

Pășesc cu frică pe marginea digului:
poate la fiecare pas umilesc un mort.
Acolo unde începe stuful nu ai voie să intri,
poți doar să te sprijini de pereți și să-ți imaginezi.
Acolo unde începe stuful a fost desfigurată orice poveste.
O liniște după un Stalingrad!
Complicitatea este aici
la nivel de rădăcină,
totul trădează indolență rușinoasă;
amintirea chipurilor clorotice împietrește
sau revoltă multe bătrâneți placide și binecuvântate,
multe uniforme milițienești împăcate și amnistiate
(poți fi absolvit de orice când ai privirea unui câine).
În timp ce ei își declină trecutul,
la marginea lumii se adâncesc gropile comune.

Râsete sau plânsete de copil,
lătratul câinelui, dangătul
clopotelor în depărtare.
Zumzetul vieții nu este sfidător
și nu inspiră nici teamă, nici căință.

Le aud mersul sănătos dincolo de fereastră
și tot acest talmeș-balmeș
nu-mi mai pare blasfemator.
O piatră a fost scoasă din zid în plină Memorie.
Babelul poate a și căzut când am ațipit.

II

Este Sâmbăta nisipului.
Necunoscutul, năpădit de pervincă.
în locul unui nume, placheta unui vid.
În zilele de vară poate rătăci un turist impresionat:
„undeva, între tufe de
pervincă, departe de florile familiei
deținutul necunoscut etc etc”.

Clopotele îmi trec prin inimă
și se întorc în tăcerea 
în care se diluează orice amintire incomodă.
Simt mirosul florilor de gutui 
- incredibil cât de mult mă intrigă acest parfum,
 un amestec de rânced și primăvăratic în același timp.
Sau poate atribui o realitate alterată
unor imagini de care, în trecut, m-am ținut cu dinții.