Pe chip ți se joacă doi pui de vrabie, pământul se
teme
să nu fie prea dur pentru pașii tăi mici
și noaptea prea aspră pentru veselia neîntreruptă.
Din arbori au coborât insecte ca să adoarmă
în formele tale de nisip
și, pe mâinile dulci, privești curios
cum ți se descrie altă lume
cu care trebuie să începi exercițiul omeniei.
Atunci păsările brune îți zboară de pe obraz
și mă întrebi
cum să le răspunzi celor mai mărunți decât tine
care se nimeresc sub talpa ta.
Nu știu ce să-ți spun, puiul meu,
azi când specia mutantă devine gen.
Moralitatea este frumoasă chiar și moartă
în plus, așa cum spune povestea, se va trezi
cândva.
Poate ești tu prințul ei.
Totuși ceva mă împinge să-ți așez eu însămi talpa
pe drumul insectelor.