Nicio privire


Am lăsat acolo singura copilărie care a putut să educe un adult.

Îmi pieptănam păpușile în apropierea sârmei ghimpate,

știam că undeva, la câțiva metri distanță, respiră ei.

Dincolo de pereții lor, noi, ceilalți, eram revoltător de fericiți.

Târziu, când am înțeles, Memoria

mi-a rupt cerul pe umeri.

Încă mai purtam mingea colorată sub braț

când am priceput cât de atroce erau bălțile mele.

I-am văzut într-o zi, au fost atât de aproape.

Cum am putut să râd în hohote, în toți acei ani, în mijlocul drumului?

Vinovăția adormea și se trezea odată cu mine

până când, într-o zi, în vârful mormanului de oase, a putrezit ultima mea păpușă.



Nicio privire în urmă.

Cineva îți va arunca în brațe un animal eviscerat.

Ceva îmi va aminti fără milă

că am fost singura copilărie care a putut să educe un adult.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.