(glasul spectatorului)

Pe scena mâncată de carii
roluri de jucat nu mai sunt.
Se mai aud notele
unor demult cantate arii
şi-o muscă într-o strachină cu unt.

A mai rămas doar un sufleur peltic,
fantoşa unui păpuşar în frac,
fantoşa-şchioapătă-n aksak
cu păpuşaru-i cataplectic.

Din meri se stinge jarul
izvoarele seacă, morile gem.
“De ce timpul nu înlemneşte – se-ntreabă păpuşarul
ca mine sau ca picioarele fantoşei de lemn?”

Sângele îi urlă din vene ca dintr-o pivniţă.
Din sfoara în care stau anii legaţi
s-a deşirat prima iţă.

(glasul fantoşei)

Mă frig picioarele de porţelan rusesc.
Coji de mere uscate
din loje rânjesc,
măşti, buze ameliorate.
Pe scena cu firimituri de pâine
într-un ziar slinos
se-nalţă o cortină.
Noaptea aici îşi are dormitorul
actorul tuberculos.
În piesă e locotenent. Un june
-ndrăgostit de-o mesalină
cu părul prins în iadeş de vrabie.
“Sufleorul?”
“Nu-i. S-a-mbolnăvit de rabie.”

Aplauze, aplauze, aplauze.
Nu, nu sunt reverenţe de sfârşit.
În rol m-aplec
să mâzgălesc în vid,
să rotunjesc cuvinte c-un gest de A, de Z(et)
nicicum în faţa cojilor să plec.