Pe scena mâncată de cari
roluri de jucat nu mai sunt.
A mai rămas doar un sufleur peltic,
fantoşa unui păpuşar în frac
-fantoşa-i şchioapă, păpuşarul cataplectic.
Bântuie notele unor demult cântate arii
se mai zbate pulsul unui ultim dans
-o dobrogeană în ritm aksak-
şi-o muscă într-o strachină cu unt.
În meri se stinge jarul,
izvoarele seacă, morile gem.
Sângele urlă din vene ca dintr-o pivniţă.
Din sfoara în care stau anii legaţi
s-a deşirat prima iţă.
“De ce timpul nu înlemneşte – se-ntreabă păpuşarul-
ca mine sau ca picioarele fantoşei de lemn?”