Străzile din București


Am găsit o stradă pe care aș putea să merg

până dispare conceptul de stradă.

Am mai mers pe astfel de străzi

pe care încercam să diluez o amintire cutremurătoare, o moarte

care nu-mi ieșea din minte, dar înserarea

mi se lipea de picioare și tare mirosea a câine

și-mi aminteam și de mirosul de câine mort

pe care îl simți în cimitire și amintirea

acelei morți care mă face să mă-nfior

de plâns se trezea în strada mea.

Dar am găsit această stradă pe care merg

de parcă nu a murit niciodată nimeni

și când mă hotărăsc să mă întorc acasă

mă gândesc cu ce umilință și sfâșiere

am făcut primul pas și ce prezumțioasă sunt la ultimul.

Ai spune că antidotul gândurilor tanatice

sunt pe acest drum într-un iunie al teilor înfloriți.

Adevărate purgatorii sunt străzile Bucureștiului,

cu casele interbelice în vară. Zgomote dulci, difuze

de veselă așezată cu grijă pe marmură

și alte gesturi mărunte pe care le intuiesc

și, cu drag, le primesc în imaginație

unde altor marmuri funebre le asociez doar ploaia rece.

Adorabile străzi bucureștene de Centru Vechi,

de tei care, probabil, au aruncat aceeași mireasmă

și peste ciuma lui Caragea, în 1813.

Și atunci cineva, în mod cert, a simțit

că poate merge pe această stradă

până dispare conceptul de moarte.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.