Am găsit o stradă pe care aș putea să merg
până dispare conceptul de stradă.
Am mai mers pe astfel de străzi
pe care încercam să diluez o amintire cutremurătoare, o moarte
care nu-mi ieșea din minte, dar înserarea
mi se lipea de picioare și tare mirosea a câine
și-mi aminteam și de mirosul de câine mort
pe care îl simți în cimitire și amintirea
acelei morți care mă face să mă-nfior
de plâns se trezea în strada mea.
Dar am găsit această stradă pe care merg
de parcă nu a murit niciodată nimeni
și când mă hotărăsc să mă întorc acasă
mă gândesc cu ce umilință și sfâșiere
am făcut primul pas și ce prezumțioasă sunt la ultimul.
Ai spune că antidotul gândurilor tanatice
sunt pe acest drum într-un iunie al teilor înfloriți.
Adevărate purgatorii sunt străzile Bucureștiului,
cu casele interbelice în vară. Zgomote dulci, difuze
de veselă așezată cu grijă pe marmură
și alte gesturi mărunte pe care le intuiesc
și, cu drag, le primesc în imaginație
unde altor marmuri funebre le asociez doar ploaia rece.
Adorabile străzi bucureștene de Centru Vechi,
de tei care, probabil, au aruncat aceeași mireasmă
și peste ciuma lui Caragea, în 1813.
Și atunci cineva, în mod cert, a simțit
că poate merge pe această stradă
până dispare conceptul de moarte.