Era supărată că mi-am legat în jurul talieibasmaua ei verde, cu care mergea la biserică,
și dansam pe nisipurile din Vama Veche.
Basmaua ei verde, sortită pioșeniei,
se destrăbăla pe șoldurile mele, în Vama Veche,
pângărită de nisipul promiscuu.
I-am fluturat basmaua în nopțile nesfârșite de briză marină,
i-am dansat-o, i-am imprimat lumea, apoi i-am restituit-o,
să se prelingă pe dansul oprit ceara lumânărilor.
Mi se spune într-o zi că a fost îngropată cu basmaua verde
„știi tu, aceea pe care o țineai legată în jurul taliei și dansai în Vama Veche”.
Știi tu, creștetul capului, cu acele cosițe niciodată atinse de foarfecă
îți poartă dansul. Un dans pe care moartea îl râvnește.
Știi tu, adâncurile acelea nisipoase ale noastre
se impregnează de mirosul mării și vuiet devine tăcerea crâncenă.
În această lume, nicio basma nu trebuie lăsată nedansată.