Nimic nu mai impresionează.Nici dacă ei, toți, ar apărea subit înaintea noastră,
nici dacă ne-ar certa că nu i-am pomenit suficient de bine,
că am vorbit prea încet depre ei și ceilalți nu au înțeles nimic din viața lor.
Sub o salcie japoneză, printre răzoare de flori și legume,
tu deșiri, cuminte Seherezada,
poveștile cu care se hrănesc șahriarii din inima mea,
ne refugiem sub un clopot atemporal
și îți cer mereu să vorbești, să nu taci pentru că în tăcerea ta spectrală
ei se arată, unul după altul, și își cer viețile înapoi.
Cuvintele tale curg, se prefirează
printre crengile cu frunze lanceolate.
toți acei copii eterni, lipsiți de povești, adorm liniștiți.
Acum îi poți ierta, îi poți deplânge, ești stăpâna imperiului de amintiri.
Îi ierți cu desăvârșire, cuminte Șeherezada,
pentru că povestea este în palma ta
și tu o îmblânzești după voie.
Serile se succed, sub clopotul de foșnet delirant,
poveștile tale se perindă ca scaunele scrânciobului,
în ele, șahrarii din inima mea devin ascultători și adorm.
Și nu se vor termina aceste povești
atât timp cât memoria mea este o curte cu mii de porți
pentru aceia ce pândesc în ochii tăi, în timp ce le spui numele și viața,
pentru aceia ce se întorc înaintea mea
și spuza de lăncii verzi îi ascunde.