Am văzut genul de apus
care face din regulile semantice bufoni şi regi.
Speriat este semnul
care nu mai poate ţine pe suflet
un cuvânt despre om.
Nu ştiu ce este imens în seara aceasta:
soarele sau faptul că nu-l pot atinge.
Aşa cum nu vom şti niciodată la apus
cine este bufonul
care a numit un rege peste noi.
Dar apusul despre care vorbesc
are umilinţa de a sprijini o casă mică.
Nechezat de cai este frica lui de întuneric.
Roşul soarelui nu-mi aminteşte
de naivele revoluţii sau marile lanuri de maci,
cât de un lac într-un munte de bauxită
fără adâncimi neatinse,
o linişte pe malul căreia
doar un os de jivină mai vorbește de fire, de fugă.
Aceste versuri mă duc în mari lanuri de gândire, în adâncimea unui apus pierdut pentru totdeauna..
Mă bucur tare mult că găseşti aceste versuri pe gustul tău. De ce să nu-i faci şi pe alţii să audă de ele?
Toate cele bune!
Revolta, victime, calai, pericol…. senzatia unui spectacol. Pe langa aceasta perceptie care imi umple simtirea de un veritabil hazard, percep o oarecare senzatie de sete de dincolo de viata. Un soare care domneste singur, inecand exterminator pana in adancime formele si esentele si un desert plin de iluzii, funerar si parca aproape vital, iti umple convingator fiinta cand citesti. Interesant.
Mai trec.
Într-adevăr, poezia aceasta chiar are ceva halucinant în ea când o citeşti. Soarele care domneşte singur seamănă cu oul cosmic din care izvorăşte viaţa însăşi. Cu toate acestea, aşa cum ai spus şi tu, te simţi răsplătit la capătul lecturii.
Numai bine! Te aşteptăm în continuare.